Nişka
Stavri
„Scrie ca să nu pierzi
florile gândului tău pe care, altfel le ia vîntul.”
Nicolae Iorga
Picături
reci cad din bolta vânătă a cerului morocănos stropind aleile pavate străjuite
de-o parte şi de cealaltă de clădiri ancestrale construite în stil parizian. Pomii
erau umezi, şoseaua pustie, parcurile inerte. Doar şuieratul vechi şi monoton al tramvaielor
de pe bulevard se mai auzea din când în când ca după aceea să se înece şi el în
depărtări.
Ploieştiul îmi păru încă din copilărie o imensa operă de
artă: străduţele discrete ce se pierd printre clădirile falnice, parcurile
molcome cu statuile lor atât de delicat sculptate, ţipătul tramvaielor de pe
bulevard... totul pare desprins dintr-un Paris de secol XIX. Sau, cel puţin, la
acest lucru mă gândeam în timp ce mă plimbam prin pitorescul parc central
presărat cu panseluţe, admirînd picturile stilizate ce-l înfăţişau pe
delicatul, regretatul Nichita Stănescu, în cinstea căruia se desfaşura festivalul
de poezie ce-i purta numele.
Mă plimbam
prin parc cu paşi rari, chiar enervant de rari. Mergeam agale privind din depărtari aglomeraţia din jurul
foişoarelor cu cărţi. Nu îmi doream să mă amestec prin mulţime, preferam să
rămân statornică, însă ceva mă îndemna să mă apropii. Aş fi rămas o veşnicie in
acel parc să fac piruete în ploaia ce
devenise în timp călduroasă si primăvăratecă. Admiram grupurile de liceeni şi
studenţi romantici ce mă înconjurau, făcându-mă să mă simt ca un străin printre
străini. Prin fumul de ţigară, prin parfumurile tari ale florilor, printre
cărţi se pogorau păreri dintr-un Heidelberg ce învia. Acel Heildelberg era părculeţul în care cu
fiecare pas pe care-l făceam mă simţeam împlinită, simţeam cum reculegerile,
una câte una, îmi ajungeau în suflet acoperindu-mi o rană sângerândă. Ploaia nu
mă întrista niciodată; ploaia mă mângâia, mă consola, mă inspira. Toată
atmosfera din parc se împletea armonios cu cîntecele patriotice ale fanfarei
militare. Oamenii erau frumoşi, mai frumoşi cum niciodată nu-i văzusem până
atunci. Păreau nişte artişti cum numai prin cărţi citisem.
[...]
Încă de la
intrarea în galeria de artă, mă izbi o căldură intensă si molcomă. De
pretutindeni, mă întâmpinau glasuri tinere, miresme de veşminte feminine şi fum
înecăcios de ţigară. Am putut desluşi de la distanţă o voce puternică si
melodioasă ce stăpânea mulţimea. M-am făcut nevăzută prin mulţime găsind după
ceva timp un loc în faţă. M-am rezemat de zidul alb ascultînd glasul domnului
Cărtărescu ce curgea domol.
[...]
Discursul
său mă emoţiona, m-a făcut chiar să-mi înţeleg pentru prima oară toate
bucuriile, tristeţile, toată munca mea, toate dorurile mele. Toate visele mele
ce fuseseră înecate de nopţile tulburate de proiecte şcolare, de obsesiile mele
cerebrale, de şcoală înseşi, începeau să prindă viaţă. Le auzeam cântând, simţeam
cum îmi mistuiau sufletul. Am simţit pentru prima oară , de când mă lăsasem de
scris, că demiurgul din mine era încă dator să însufleţească lumea literar.
Faptul că îl întâlneam pe Mircea Cărtărescu, că stăteam faţă-n faţă cu el, nu
era întâmplător. Era un semn: trebuia să-mi refac activitatea literară, trebuia
să continui să scriu, indiferent de ce s-ar fi întâmplat. Folosisem mult timp
scrisul ca unic mijloc de exprimare a ideilor într-o societate în care mi se
impune cenzura minţii, însă a trebuit să renunt la ceea ce iubeam mai mult doar
pentru a duce la capăt misiunea de elev „silitor”.”Muream” cîte puţin în
fiecare zi, zbătându-mă între ceea ce eram şi ceea ce-mi doream să fiu. Nu
ştiam cu ce să-mi umplu acel gol din suflet lăsat de faptul că nu mai scriam, nu
ştiam cui să mă destăinui. Mergeam înainte, însă era nespus de greu să mă uit
înapoi.
Toate aceste lucruri mi se invălmăşeau în minte în timp ce
ascultam discursul scriitorului. Era timpul să mă ridic si să-mi urmez visele,
să străbat drumul iubirii şi durerii, aşa cum scrisesem în „Un sublim poem
interminabil” care, din păcate, nu-mi adusese faima mult râvnită.
Acest moment era unul cu totul şi cu totul special, era un
prilej de cunoaştere si de meditaţie. Niciodată nu fusesem atât de lucidă ca
atunci. Ştiam prea bine ce aveam de făcut: trebuia să scriu şi iar să scriu.
[...]
Am sărit
peste măsuţa scundă cu cărţi ce-mi stătea înainte. Ajunsesem chiar printre
primii, reuşind în acest fel să smulg un autograf. Îmi doream să mai rămân ceva
timp, poate aş fi avut prilejul să vorbesc mult mai multe cu d-l Cărtărescu. Însă
tata mă aştepta afară şi a trebuit să mă grăbesc. Am plecat strecurându-mă
printre oameni, cerându-mi scuze fierbinţi din orice. Eram nestatornică, aveam
tendinţa de a mă opri şi de a privi înapoi. În cele din urmă am ieşit din
galeria de artă cu un regret profund ce-mi muşca sălbatic din suflet. Odată ce
l-am văzut pe tata aşteptându-mă, mi-am dat seama că mă reîntorsesem la banalul
cotidian. De data aceasta oamenii mi-au părut mai reci ca niciodată. Erau
străini si semănau mai toţi între ei.
Peste ceva
timp eram deja la şcoală. Acelaşi loc cu aceleaşi feţe reci... În sufletul meu
simţăminte de romantism, tragic şi grotesc se amestecau, dându-mi gândul să
plec undeva, departe, într-un loc străin în care să fiu liberă, iubită si
respectată. Gândurile mă munceau în taină în timp ce stăteam în bancă, reflectând
cu mâinile la tâmple.”Scrie, ca nu cumva vîntul să-ţi ia florile gândului...”, îmi repeta
conştiinţa insistent. Aş fi scris, dar nu îmi doream să mă destăinui colegilor
care s-ar fi adunat în jurul meu, ca în final să mă ridiculizeze.
După această
experienţă, îmi dădusem seama că trebuia să dau aripi viselor, să nu le permit
acelora care se consideră „regi” şi „regine” să-mi orbeasca ochii şi să-mi
ucidă dorinţele. Mircea Cărtărescu mi-a spus să-mi urmez inima, căci altfel
aveam să pierd totul; trebuia să-mi protejez talentul ca să nu-l pierd. Încă
regret că n-am putut vorbi mai deschis cu el. Dar...cred că o să ne vedem
curând.
Cojocaru Bianca
clasa a VIII-a D
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu