marți, 8 aprilie 2014

Cărţi, vitrine, fotografii...

                                       Nişka Stavri

„Scrie ca să nu pierzi florile gândului tău pe care, altfel le ia vîntul.”
Nicolae Iorga
            Picături reci cad din bolta vânătă a cerului morocănos stropind aleile pavate străjuite de-o parte şi de cealaltă de clădiri ancestrale construite în stil parizian. Pomii erau umezi, şoseaua pustie, parcurile inerte.  Doar şuieratul vechi şi monoton al tramvaielor de pe bulevard se mai auzea din când în când ca după aceea să se înece şi el în depărtări.
Ploieştiul îmi păru încă din copilărie o imensa operă de artă: străduţele discrete ce se pierd printre clădirile falnice, parcurile molcome cu statuile lor atât de delicat sculptate, ţipătul tramvaielor de pe bulevard... totul pare desprins dintr-un Paris de secol XIX. Sau, cel puţin, la acest lucru mă gândeam în timp ce mă plimbam prin pitorescul parc central presărat cu panseluţe, admirînd picturile stilizate ce-l înfăţişau pe delicatul, regretatul Nichita Stănescu, în cinstea căruia se desfaşura festivalul de poezie ce-i purta numele.
            Mă plimbam prin parc cu paşi rari, chiar enervant de rari. Mergeam agale  privind din depărtari aglomeraţia din jurul foişoarelor cu cărţi. Nu îmi doream să mă amestec prin mulţime, preferam să rămân statornică, însă ceva mă îndemna să mă apropii. Aş fi rămas o veşnicie in acel parc să fac piruete în ploaia  ce devenise în timp călduroasă si primăvăratecă. Admiram grupurile de liceeni şi studenţi romantici ce mă înconjurau, făcându-mă să mă simt ca un străin printre străini. Prin fumul de ţigară, prin parfumurile tari ale florilor, printre cărţi se pogorau păreri dintr-un Heidelberg ce învia.  Acel Heildelberg era părculeţul în care cu fiecare pas pe care-l făceam mă simţeam împlinită, simţeam cum reculegerile, una câte una, îmi ajungeau în suflet acoperindu-mi o rană sângerândă. Ploaia nu mă întrista niciodată; ploaia mă mângâia, mă consola, mă inspira. Toată atmosfera din parc se împletea armonios cu cîntecele patriotice ale fanfarei militare. Oamenii erau frumoşi, mai frumoşi cum niciodată nu-i văzusem până atunci. Păreau nişte artişti cum numai prin cărţi citisem.
[...]
            Încă de la intrarea în galeria de artă, mă izbi o căldură intensă si molcomă. De pretutindeni, mă întâmpinau glasuri tinere, miresme de veşminte feminine şi fum înecăcios de ţigară. Am putut desluşi de la distanţă o voce puternică si melodioasă ce stăpânea mulţimea. M-am făcut nevăzută prin mulţime găsind după ceva timp un loc în faţă. M-am rezemat de zidul alb ascultînd glasul domnului Cărtărescu ce curgea domol.
[...]
            Discursul său mă emoţiona, m-a făcut chiar să-mi înţeleg pentru prima oară toate bucuriile, tristeţile, toată munca mea, toate dorurile mele. Toate visele mele ce fuseseră înecate de nopţile tulburate de proiecte şcolare, de obsesiile mele cerebrale, de şcoală înseşi, începeau să prindă viaţă. Le auzeam cântând, simţeam cum îmi mistuiau sufletul. Am simţit pentru prima oară , de când mă lăsasem de scris, că demiurgul din mine era încă dator să însufleţească lumea literar. Faptul că îl întâlneam pe Mircea Cărtărescu, că stăteam faţă-n faţă cu el, nu era întâmplător. Era un semn: trebuia să-mi refac activitatea literară, trebuia să continui să scriu, indiferent de ce s-ar fi întâmplat. Folosisem mult timp scrisul ca unic mijloc de exprimare a ideilor într-o societate în care mi se impune cenzura minţii, însă a trebuit să renunt la ceea ce iubeam mai mult doar pentru a duce la capăt misiunea de elev „silitor”.”Muream” cîte puţin în fiecare zi, zbătându-mă între ceea ce eram şi ceea ce-mi doream să fiu. Nu ştiam cu ce să-mi umplu acel gol din suflet lăsat de faptul că nu mai scriam, nu ştiam cui să mă destăinui. Mergeam înainte, însă era nespus de greu să mă uit înapoi.
Toate aceste lucruri mi se invălmăşeau în minte în timp ce ascultam discursul scriitorului. Era timpul să mă ridic si să-mi urmez visele, să străbat drumul iubirii şi durerii, aşa cum scrisesem în „Un sublim poem interminabil” care, din păcate, nu-mi adusese faima mult râvnită.
Acest moment era unul cu totul şi cu totul special, era un prilej de cunoaştere si de meditaţie. Niciodată nu fusesem atât de lucidă ca atunci. Ştiam prea bine ce aveam de făcut: trebuia să scriu şi iar să scriu.
[...]
            Am sărit peste măsuţa scundă cu cărţi ce-mi stătea înainte. Ajunsesem chiar printre primii, reuşind în acest fel să smulg un autograf. Îmi doream să mai rămân ceva timp, poate aş fi avut prilejul să vorbesc mult mai multe cu d-l Cărtărescu. Însă tata mă aştepta afară şi a trebuit să mă grăbesc. Am plecat strecurându-mă printre oameni, cerându-mi scuze fierbinţi din orice. Eram nestatornică, aveam tendinţa de a mă opri şi de a privi înapoi. În cele din urmă am ieşit din galeria de artă cu un regret profund ce-mi muşca sălbatic din suflet. Odată ce l-am văzut pe tata aşteptându-mă, mi-am dat seama că mă reîntorsesem la banalul cotidian. De data aceasta oamenii mi-au părut mai reci ca niciodată. Erau străini si semănau mai toţi între ei.
            Peste ceva timp eram deja la şcoală. Acelaşi loc cu aceleaşi feţe reci... În sufletul meu simţăminte de romantism, tragic şi grotesc se amestecau, dându-mi gândul să plec undeva, departe, într-un loc străin în care să fiu liberă, iubită si respectată. Gândurile mă munceau în taină în timp ce stăteam în bancă, reflectând cu mâinile la tâmple.”Scrie, ca nu cumva vîntul să-ţi  ia florile gândului...”, îmi repeta conştiinţa insistent. Aş fi scris, dar nu îmi doream să mă destăinui colegilor care s-ar fi adunat în jurul meu, ca în final să mă ridiculizeze.
            După această experienţă, îmi dădusem seama că trebuia să dau aripi viselor, să nu le permit acelora care se consideră „regi” şi „regine” să-mi orbeasca ochii şi să-mi ucidă dorinţele. Mircea Cărtărescu mi-a spus să-mi urmez inima, căci altfel aveam să pierd totul; trebuia să-mi protejez talentul ca să nu-l pierd. Încă regret că n-am putut vorbi mai deschis cu el. Dar...cred că o să ne vedem curând.

Cojocaru Bianca
clasa a VIII-a D

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu